Nebune! Cu faţa pictată de zâmbete, cerşesc o rază de soare, îneca-mă-voi în ceaţa de fum cu lacrimile-i sărate şi lupta-voi prin pace cu mâinile goale, cu fruntea descreţită şi cu glasul stins abia auzit de tine... om al neînfricate-i lumi inexistente, în dorinţa de a te doborî...
Dar vei cădea singur, fără a mă chinui să mai zic ceva...
Cruda viaţa care-mi va înceţoşa privirea mă va face să îmi sap singură groapa plină de frustrări şi idealuri neatinse vreodată. Când lumina mi se va stinge... privirea-mi va rămâne neatinsă, lăsată să vadă Adevărul şi Dreptatea pe care grăit-am atunci... Când glasul tău, nebune...mă va striga pe nume, nu-mi voi întoarce cepul nici ca să văd măcar cine-i... Simţi-voi, aer rece şi voi realiza... că esti tu! Doar tu! Numai tu! (Multumesc ero!:)...)
Iar gandul ?...nici gândul nu mi-l voi mai chinui cu tine...
Îţi voi mulţumi doar că m-ai ajutat să-mi scriu durerea...suflete trist de nimic... măcar asta mă face să mai văd un răsărit ...din intreaga poveste...
Prea crud... şi râd
Dezastru,avalanşă şi pămant
Doar călători plecând
Spre nicăieri.. mergând, “iubind?...:)”
