marți, 27 septembrie 2011

Plec!

Raman uimita de frumusetea lunii...
Toamna ii da o stralucire magica
si privesc, te vad...
dar esti tu?

Gasesc o liniste perfecta,
un strop de fericire...
si pe tine..
Pe tine care?...

Aud soapta diminetii
si zambetul larg i-l vad pe intregul chip...
si apari tu..dar ma ridic
si plec...Plec!

Am plecat!!

duminică, 25 septembrie 2011

Foşnet


Foşnet... şi dispare
în marea mulţime săracă,
ieşită pentru prima dată
să vadă o ploaie...

Foşnet...şi plânge
în gându-i de toamnă plin
în vise ce pleacă şi vin
si râde nebună...

Foşnet...şi tace!
Aude în spate alt foşnet
Alţi paşi, altă lume pe creştet
şi neînţeleasă adoarme,
iar inima-i plină de ploaie.

Caută-mă!


Caută-mă departe!
Caută-mă acum !
Durere nebună de aur aprinsă,
O să mă faci să ţip
Şi să ma-nec în miile vise ale Toamnei…

Caută-mă tu !
Caută-mă acum!
Lacrimă nebuna de aur aprinsă,
O să mă faci să plâng
Şi să mă-nec în miile guri ale Toamnei…

Caută-mă iar !
Caută-mă acum !
Linişte nebună de aur aprinsă,
O să mă laşi să mor
Şi să mă-nec în miile frunze-ale Toamnei…

Caută-mă-ntr-una !
Îmi vei auzi respiraţia
Îmi vei şimti inima
şi … mă vei ucide..
Durere, Lacrimă, Linişte de Toamnă…

joi, 22 septembrie 2011

Iubesc!

Iubesc ca o nebuna!
Iubesc munte, apa, cer
freamat de codru, raza de soare,
luna, stele, frunzele toamne...
si ziua de ieri!

Iubesc cum n-am iubit!
Iubesc apus, rasarit,
vapaie fermecata, zambet,
culoarea gandului, cuvantul visului,
Dumnezeu Cel Bun
si pe tine, ca pe mine ori mai mult! :)

Iubesc cu o viteza-n ani lumina
masurata,
dorind sa nu m-opresc nicicand!

duminică, 18 septembrie 2011

Ploi de toamna


Ploi de toamnă...
Picuri o sută chiar două...ori mii...
Picuri ce-mi cad şi tu nu mai vii.

Rămas-am în urmă cu timpul de ieri
Şi acum mă rezum doar la ziua de mâine
Ca o ploaie de toamnă ce cade peste mine...

Ploi de toamnă
rece, tristă dar plină de Soare...
ce-mi fură incet pata ce îmi dă culoare...

Rămas-am în ziua de ieri cu gândurile toate
Dar mi-am revenit si-acum e mâine nu azi...
Am grijă de mine, de ploaie ...tu vezi să nu cazi!

Ploi de toamnă
Rămas-au de azi inecate
Fără de picuri si făr' de-acel Soare in noapte!

Imi inchid...deschid ochii



“Sunt o fiinţă solitară, aflată pe o stâncă tăiată din propriu-mi trup.” (Jeanette Winterson - "Scris pe trup")

Sunt plictisită, vinovată şi cad...
Lovesc ale mele mâini de Soare…
Stânca tăiată din propriu-mi trup mă doare…

Îmi închid ochii…


« Lasă-mă să-mi cânt până adorm…
pot să adorm pe paşii melodiilor cântate de mine
şi pot să mă trezesc …atunci când mă opresc din a cânta…
Pot să-mi aprind şi singură lumina sufletului
si o pot stinge… când nu mai respir…
Deci pot şi pot şi vreau şi zic… şi tac … »

Îmi deschid ochii…

« Şi pot, dar e departe de realitate…
îngheţ spre Soare…
Fiinţa-mi solitară mă omoară…
Privirea îmi arată un drum pietruit de flori…
şi gându-mi înceţoşat îmi alunecă spre…spre infinit ! »

Sageti din vechea toamna...


Sageti din vechea toamna ma cuprind
Citesc, rup foi, cant si incerc sa scriu…
Cuprind marea de frunze a copacilor
Si imi dezbrac trupul spre Soare…
Septembrie, racoarea ta m-ajuta sa uit…
Sa uit ce vreau sa uit… si fug…

Albastra zare, albastru gand plecat…
Nu mai e nimeni, nimic…
Doar eu !

Imi asez parul, mi-l prind si-mi las umerii goi..
Ratacesc prin soare si ma inec…
Minunat minut, secunda, clipa a trecut…
Tristete de toamna… Nostalgii…
Fotografia clipei de ieri o ard in mana stanga
Si plang… plang, zambind culoarea ce m-a cucerit…

marți, 6 septembrie 2011

Cristina

M-am oprit la marginea lacului şi am ramas, meditând asupra situaţiei în care mă aflam. Eram descurajată de împrejurări, de părinţi, de prieteni, dar nu mă deranjea atât de tare că eram descurajată de ceilalti...cât ma deranja nepăsarea cu care mă privea şi cu care mă sfâşia el. Pur şi simplu nu-l mai interesa. A profitat în primul rând de încrederea mea, de iubirea mea, de... mine! Mă îngrozeam doar la gândul că ar fi putut într-adevăr să-mi facă ceva . Mă saturasem de toate. Am început să plâng şi-mi ziceam că mai rău de atât nici că se poate!...
M-am ridicat, am luat o piatră şi am aruncat-o în apa rece, aproape îngheţată. Am început să mă plimb, deja îmi îngheţaseră degetele şi nici geaca nu o aveam pe mine. Ce rahat a fost! După ce că-mi faceam griji ca o fraieră...
Nu mai ştiu unde mă gândeam, ce mai vroiam să zic pentru că deodata telefonul a început să sune ... Era mama...
-Alo! Ce vrei?
-Alo! Ce-mi vorbeşti aşa? Sunt maică-ta încă, nu uita! Cât timp trăiesc, respectă-mă! Măcar de asta să am parte dacă de iubire nu...
-Da bine. Zi ce vrei! Dacă mă chemi acasă nu vin! N-am chef să vă văd iar feţele alea... Nu mai pot! Tu mă crezi?
-Cristina, ascultă-mă!
-Te rog! Nu începe iar cu poveşti de adormit copii... că voi îmi vreţi binele şi ştiţi mai bine. Zi ce vrei că am treabă!
-A murit!
-A murit ..cine?
-A murit... şi a început să plângă încât nu înţelegeam nimic din ce vroia să-mi spună.
-Tu! Opreşte-te! Vorbeşte-mi clar! Cine a murit? Deja intrasem în panică, iar gândul m-a dus la Ionel, fratele... Pe el îl iubeam cel mai mult. În el mă regăseam şi el era singurul care mă înţelegea şi îmi era alături. Mă sfătuia, fiind mai mare cu 3 ani decât mine şi mă oprea mereu înainte de a face vreo nebunie. Îmi ştia toată viaţa, inclusiv care a fost primul băiat cu care mă culcasem, când a fost, cum a fost... Cele mai intime momente. Singurul care era capabil să înţeleagă! Cred că de-i spuneam mamei sau tatei eram de multă vreme plecată de acasă. Ionel îmi era singurul prieten adevărat, pe lângă faptul că-mi era şi fratele cel mai drag. Mai aveam incă un frate, căsătorit, Dumnezeu ştie pe unde şi două surori, una mai mică decât mine cu trei ani şi alta, cea mai mare dintre noi toţi, plecată în altă ţară ca să ne ajute pe noi. Fratele meu, Ionel era în anul 4 la medicină. În momentul în care trebuia sa dea ultimul examen din acel an, a căzut la pământ ca mort. De urgenţă a fost dus la cel mai apropiat spital si doctorii au avut nesimţirea să-i spună bietului om în faţă că nu mai are mult de trăit. A fost ca un şoc pentru noi toţi, mai ales pentru mine... Zile în şir am stat lângă el, încercand să-l fac să-şi amintească toate prostiile pe care le făceam amândoi, astfel îl vedeam schiţând un zâmbet. Şi încercam să-l conving că Dumnezeu îi salvează pe cei buni şi trebuie să avem credinţă. Însă era în zadar. Prietena l-a părăsit când a auzit de starea lui, la telefon nu-i mai răspundea. Prietenii, nenorociţii nu vroiau să-l vadă şi vedeam pe zi ce trece cum slăbeşte din ce în ce mai mult. Era mai trist ca niciodată; timp de o lună de zile nu a mâncat decât foarte puţin, nu putea merge, ce să mai? Era terminat . Au trecut 2 luni de atunci acum părea totul in regulă. Se îngrăşase iar, arăta chiar foarte bine şi părea să aibă puterea de a face orice. A zis că probabil a fost o pasă mai proastă şi că medicii s-au înşelat în privinţa lui. Ca prin minune rugăciunile l-au salvat sau aşa vroiam noi să credem. Părea un alt om, dar totuşi era acelaşi. Acum îl lăsasem în casă; a comandat o carte de pe net şi învăţa în continuare pentru medicină. Eu am fugit la Andrei. Andrei era iubitul meu sau aşa credeam. Mă sunase sa-mi spună că îi este rău aşa că, uitând să ma îmbrac mai gros, afară era probabil -10 grade, am şi fugit pe uşă şi n-am spus la nimeni unde plec. Ajunsă la apartamentul lui, am văzut uşa întredeschisă aşa că am intrat. Nenorocitul mi-a zâmbit în scârbă şi mi-a spus : „ – Am nevoie de tine iubito! Mă topesc... Mor, nu mai pot! ”. Eu, bineînţeles, eram speriată. Era galben la faţă şi avea ochii roşi. „- Andrei, ce-ai păţit? Uită-te la mine, eşti ok?” şi a început să tragă de mine în adevăratul sens. Probabil era drogat sau băut. A început să-mi scoată bluza şi am încercat chiar să-i fac jocul. Amvazut că deodata intră pe uşă alţi doi tipi pe care în viaţa mea nu-i văzusem şi m-au luat de mâini şi de picioare şi au încercat să mă violeze la îndemnul lui Andrei. Am început să ţip dar mi-au pus mâna la gură si Andrei spunea „ – Mai duri băieţi, mai dur! Făce-ţi-o să zbiere !” . Mi-am zis că aici mi-e sfârşitul „- Andrei!!! Eşti nebun? Salvează-mă! Te iubesc!” , dar în zadar . Într-un final m-am zbătut atât de tare încât am reuşit să-mi iau hainele şi să fug. Nu au reuşit să-mi facă nimic. Toţi erau rupţi în două şi încercau să se distreze pe seama mea. De aceea fugisem să mă liniştesc la marginea lacului. Însă n-am să înţeleg niciodată ce a fost în capul lui. În orice caz nu vreau să-l mai văd! Era să mă nenorociască, Doamne! Şi acum mama cu telefonul ei m-a dat peste cap. Mama! Vorbeşte! Ce e cu tine? De ce taci?
-Vino la spital, ne gaseşti acolo! Mi-a zis sora mea, ţipând parcă... şi a închis telefonul
-Aloo! Alooo!
Am alergat cât am putut de repede, aerul rece mă făcea să tuşesc şi simţeam că mor. Mă gândeam la Ionel... Mă îngrozea gândul acesta. Plângeam, efectiv lacrimile imi curgeau şi speram totuşi să nu fie el cel în cauză. Ajunsă acolo mi-am zărit mama intr-o stare deplorabilă. Parcă era ea moartă. Stătea pe un scaun şi privea in gol. Era singură.
-Mamaa! Ce s-a întamplat?
Ea mă întreabă rece şi plină de amărăciune:
-Îmi dai voie să te îmbrăţişez? Probabil era cam băută, ea nu prea face aşa ceva. În fine. Am luat-o în braţe şi a început să-mi povestească. Eram la baie când am auzit un zgomot puternic. Am fugit să văd ce e. Era căzut jos, o baltă de sânge în jurul lui şi eu mi-am pierdut cunoştiinţa. Noroc de Mirela că a sunat imediat la salvare. Pe drum eu mi-am revenit. El încă trăia. Am ajuns la spital şi când te-am sunat vroiam în primă fază să îţi spun să vii la spital că te strigă, dar a venit Mirela şi mi-a zis că a murit. Am căzut din picioare şi am scăpat telefonul din mână. De abia mi-am reveni. Mirela e cu el. Nu mai pot... De ce el, Doamne? De ce el? ...Şi eu am leşinat.
M-am trezit probabil după un sfert de oră. Sora mă ţinea de mâna. M-am ridicat brusc.
-Unde e Ionel? Zi-mi c-am visat! Ziiiii-mi! Şi am început sa ţip şi să urlu! Am început să alerg pe holurile spitalului până am dat de el... Dormea, avea ochii închişi, era atât de frumos! L-am ridicat şi era rece... Am început să strig la el. Ioneeel, scoală-tee!! Ionela, am venit, uite-ma! L-am luat de mâna, dar tăcea, nu am reuşit să-l trezesc! I-am sarutat fruntea cum făceam mereu, l-am zgâlţâit, dar nimic. Mirela a venit şi m-a îmbrăţişat. Biata mea soră era probabil şi mai amărâtă decât mine, dar era singura capabilă să inţeleagă această stupidă moarte.
După ce m-am liniştit, de fapt nu m-am liniştit nici până în ziua de azi; după ce mi-am dat seama că nimic nu se mai poate face, eram lucidă, puteam gândi, l-am mai luat încă o dată în braţe, i-am sărutat incă o dată fruntea şi mâna şi i-am şoptit la ureche ceva ce îi plăcea să audă de la mine şi anume că-l iubesc şi mereu îl voi iubi. Am început din nou să plâng...deşi îmi dădeam seama că degeaba toate astea, pentru că nu-l va putea aduce nimeni la viaţă! Tata a venit şi el la spital imediat ce a aflat. Era şi el nenorocit din această cauză. Totuşi eu eram curioasă să ştiu de ce a murit scumpul meu frate. Medicii mi-au zis că a suferit o lovitură puternică la cap, dar pe lângă asta boala lui era ajunsă în cel mai avansat stadiu. Mai trăia cel mult o săptămână. Vestea m-a făcut din nou să plâng... Cum se poate una ca asta? Doar era atât de bine şi de sănătos! Off... Uite că ceva mai rău decât să fiu violată s-a întâmplat.
Trupul nu au vrut să ni-l dea decât a doua zi. Acasă când am intrat pe uşă am vazut balta de sânge şi am câzut în genunchi. Am început să plâng, mama a leşinat din nou, tata a început să dea dea telefon surorii din Egipt si fratelui celălalt. Dar niciunul nu a răspuns. Am adus un lighean cu apă şi am început să spăl pe jos. Uitându-mă în stânga, în dreapta am văzut şi maşina de spălat murdară de sânge şi un scaun rupt, iar de lustră stătea spânzurată o cârpă albastră. Bietul om vroia să ştergă lustra. Şi am plecat de acolo, m-am dus în camera lui şi m-am aşezat pe pat. Un moment de nebunie şi am început să arunc totul, să sparg cana din care băuse cafea, să-i rup cărţile de medicină, să dau foc la o bluză ce era pe un umeraş şi să încep să ţip. Într-un final am adormit în mijlocul camerei.
A doua zi i-am adus trupul acasă. Pregătirile toate au fost făcute de restul familiei. Pâna la urmă au venit şi ceilalţi doi fraţi acasă, însă oricât se străduiau să plângă, mi se păreau a fi prefăcuţi şi parcă nici nu le păsa. Au venit pentru că aşa le-a zis tata. Mama a început sa bea în acele zile, iar la înmormântare era prea beată ca să mai poata face vreun pas. Îmi venea s-o bat! Nu puteam s-o aduc aşa s-o vadă toată lumea aşa că am lăsat-o să doarmă. Doamne, deci era înmormântarea copilului ei! La biserică era lumea de pe lume... Înainte să-i pună capul la sicriu i-am sărutat pentru ultima dată fruntea rece ca gheaţa şi l-au pus in groapa întunecoasă. Am ţipat de durere...Inima parcă nu-mi mai bătea. Am început să tremur, deşi mă ţineam tare, dar am căzut la pământ. Eram terminată. Nu mâncasem cred că de vreo săptămână. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după.
Mi-aduc aminte că m-am trezit la spital; eram pusă în perfuzie şi cineva mă ţinea de mână... Nu eram în stare să deschid ochii, însă mâna aceea destul de mare, cu degete lungi si calde îmi încălzea mâna rece şi slăbită. Simţeam cum faţa îmi arde şi lacrimile curgeau şiroaie. Mă cutremuram când mă gândeam la faptul că am rămas singură. Ai mei? Păi m-au iubit vreodată? Asta vă spun eu sigur că nu! Ceilalţi frati erau nişte proşti toţi, cu excepţia Mirelei, care parcă mai semăna puţin cu mine şi cu Ionel. Ionel? Ionel nu mai este. Nu mai este. Nu mai este. Doar aceste cuvinte mi le amintesc spunându-mi-le în gând. După ce m-am trezit a doua zi dimineaţă eram mai bine şi iar acea mână, acum însă era rece se încălzea de mâna mea. Deschid ochii mari si privesc. Era Mitru, Mitru meu din gimnaziu, băiatul care mereu a ţinut la mine şi care mă iubea foarte mult de foarte multă vreme, iar eu, ca fraieră ce eram niciodată nu l-am băgat în seamă. Îmi spunea Ionel ca voi regreta cândva faptul că n-am acceptat să-i fiu iubită şi că atunci când îmi va fi greu el va apărea de undeva şi îmi va fi aproape. Eu râdeam cu lacrimi când îmi spunea asta. Acum când l-am văzut cu faţa rotundă, nişte ochi mari şi albaştri, cu părul brunet, slab şi frumos m-am cutremurat şi am început să-i pun întrebări:
-Mitrule, tu eşti? Ce fac eu aici? De ce eşti lângă mine? De când mă ţii de mână? De când stau aici pe patul ăsta? Ai dormit?
-Cristina, stai liniştită pentru că totul e bine! Sunt lângă tine şi nu te mai las!
-Nu-i nimic bine, Ionel s-a dus. Am rămas singură şi degeaba voi mai trăi de acum. Andrei e un nenorocit şi jumătate, m-a făcut să sufăr îngrozitor, iar apoi moartea lui Ionel m-a dărâmat. Nu mai pot, trebuie să plec! Da! Asta voi face. Am început să-mi smulg branula şi m-am ridicat din pat...
-Linişteşte-te, te rog! Totul e bine! Şi a început să-mi zâmbească şi să mă ia în braţe. M-am smuncit din braţele lui şi am alergat spre uşă. Alergam de nebună şi nici nu mă uitam pe unde calc. Într-un final m-am oprit iar la acel lac ce mă liniştea mereu. Priveam pierdută şi mă gândeam cum să intru în casă să-mi fac bagajele şi să plec departe. Nu-mi mai păsa de facultate de nimic! Vreau să plec.
Despre mine nu am zis mare lucru, poate că nici nu contează. Aveam 20 de ani şi terminasem anul întâi de facultate. Eram la Facultatea de Fizică din Bucureşti şi chiar dacă nu-mi plăcea, acolo m-au trimis părinţii şi deci am fost nevoită să o fac şi pe asta. La urma urmei ce altceva puteam face? Într-adevăr ştiam fizică pentru că în liceu am mâncat-o pe pâine şi deci cam atât despre viaţa mea.
Acum eram pierdută în timp. Mi-am adus aminte de Ionel şi am început să alerg spre cimitir.Era foarte frig, tremuram de parcă mă zgâlţâia cineva. Am sărutat crucea pe care era scris numele lui şi am stat acolo ceva ore. Mi.am adus aminte vrute şi nevrute. Când să mă ridic nu puteam merge, picioarele îmi erau amorţite. Atunci lângă mine se apropia din nou Mitru. M-a ajutat să mă ridic şi ne-am dus amândoi la apartamentul lui. Nu am vorbit nimic tot drumul, iar în apartament singura întrebare pe care mi-a pus-o a fost dacă vreau zahăr în cafea şi am răspuns afirmativ din cap.
-Ştiam de fratele tău.
Am privit la el cu ciudă şi mi-am întors privirea spre fereastră. Am luat cana de cafea de pe masă şi am luat o înghiţitură.
-O să îţi spun ceva care o să te tulbure. Eu am fost de părere să tac, dar fratele tău mi-a spus să îţi spun. Pentru că tu eşti cea care trebuie sa ştie adevărul. L-am privit din nou, cu o privire intrebătoare şi a început să-mi povestească. În fiecare zi vorbeam cu el la telefon şi îmi spunea de tine...cum o duci, ce mai faci şi multe chestii. Eu vroiam să ştiu de tine totul pentru ca te-am iubit şi încă te iubesc.
-Vrei să treci peste? Spune-mi ce ştii de Ionel!
-Ascultă-mă cu atenţie pentru că e foarte important. Mereu mi-a spus de starea lui de sănătate. În ultimele luni a fost distrus.
-Nu-i adevărat! In ultimele luni îşi revenise şi era mult mai bine decât era înainte.
-Păi da! Asta v-a făcut pe voi să credeţi. Însă la el fiecare zi în plus îl măcina şi îl durea. Şi-a studiat foarte bine boala şi ştia exact când o să moară.
Atunci m-am dus cu gândul la faptul că medicii mi-au zis că mai trăia cel mult o săptămână şi mă uit la Mitru şi-l întreb:
-De ce m-a minţit? Eu îl vedeam... Era extrem de bine! Eram pur şi simplu convinsă că mai bine de atât nici că se putea. De ce măi Mitrule? Cum să mă mintă?
-Nu a vrut să îţi spună nimic pentru că ştia că o sa suferi enorm.Singura cale era să afli după moartea lui, de la mine, pentru ca nu suportă ideea să aibă secrete faţă de tine. Asta nu e tot. Ca să nu moară de bună ştiinţă, a hotărât că trebuie să se sinucidă şi să pară totul ca fiind o greşeală. Uite, vezi? Nimeni nu a bănuit nici măcar o secundă că de fapt el a vrut să se suie pe acel scaun şi să se dea cu capul de maşina de spălat!
Eu nu mai aveam aer. M-am ridicat şi am deschis fereastra. Eram şocată de toate aceste evenimente, de moartea stupidă a fratelui, iar acum să aud ca de fapt el s-a sinucis nu-mi venea să cred.
-Mă tu eşti nebun?? Cum să facă Ionel una ca asta?? Nu te cred. Tu mă minţi!
-Nu te mint, Cristina! Crede-mă că mie mi-a fost mult mai greu să-ţi spun asta!
-Dar de unde ştiai?? Şi mă apropii de el îmbrâncindu-l .
-Mie mi-a spus că e pe moarte. Doar atât şi că te protejează nespunându-ţi. Restul am aflat din scrisoarea pe care ţi-a lăsat-o şi pe care am îndrăznit s-o citesc.
-Dă-mi-o! Acum!!
Mi-a dat scrisoarea, însă am rupt-o imediat şi am aruncat-o! Nu am avut puterea să o citesc. Am văzut doar atât scris pe o bucăţică mai mare ce am rupt-o „...mă omor, nu mai ştiu ce altceva să fac. Oricum nimeni nu va şti pentru că totul va fi din...” :
-Greşeală! Am ţipat, dându-mi singură seama că asta era continuarea. De atunci am început să-l urăsc mai mult decât îi uram pe toţi din juru-mi! Şi mulţi ani plecat-am departe, în altă ţară, împreuna cu Mitru.
Dupa cinci ani de zile m-am întors şi m-am stabilit, împreună cu Mitru bineînţeles, în celălalt capăt al ţării, unde ne-am întemeiat o familie. Aveam o fetiţă, Alice şi de Mitru chiar m-am îndrăgostit. De familia ce m-a crescut nu mai ştiam nimic şi nici nu vroiam să aflu. Acum totul era bine. Facultatea mi-o terminasem. Venisem în România ca profesor de fizică şi duceam o viaţă frumoasă!.... Până într-o zi. Mitru a fost călcat de o maşină exact în faţa parcului în care ne plăcea să ne plimbăm duminica toţi patru. Eram din nou însărcinată, aveam băiat şi vroiam sa-i punem numele Mitru Junior. Acesta a fost doar un vis. Din cauza acestei veşti mi-am pierdut copilul, deşi eram în luna a 7-a. Alice şi ea a murit la scurt timp de pneumonie. Am rămas singură! Mă urăsc pentru simplul fapt că nu am murit şi eu.

Azi, 22 mai 2009.

Mă opresc în faţa parcului, la doi paşi mai încolo se afla crucea pe care scrie « Aici se odihneşte Alucăi Dumitru n. 16 august 1984 - d. 16 februarie 2009 » . Zâmbesc ironic si mă aşez pe o bancă.... Doamne, ce nenorocită sunt! Hai măi Mitrule.. Vino iar sa stăm pe banca aceasta ... Scriu aici de zori pe foaia asta albă de hârtie şi e ca şi cum aş vorbi singură. Ştiu că mă auzi, mă asculţi... E a 40-a foaie de jurnal care o scriu... Dar tu ţii morţiş să taci.
Zi-mi de copii ce fac... cum o duc... Cât de mari au crescut? Ai grijă de ei? De mine nu mai are grijă nimeni şi nici nu vreau să aibă cineva. Poate mă imbolnăvesc şi vin la voi. Să mă aşteptaţi. Voi veni, dar nu ştiu când....
Te iubesc!