Mi se împleticesc...
Mi se taie...
Mi se împletesc...
Mi se-nmoaie...
Mă dor picioarele de atâta așteptat.
De atâta stat,
de-atâta oftat.
Mă dor gândurile și ochii,
iar buzele-mi sărate de atâtea lacrimi te caută,
te vor...
Mi-e sete de tine...
Un cer senin deasupra mâinilor mele ridicate-n zadar spre tine
mă cuprinde
și-mi cântă povești.
Picioarele mă dor, iar eu te caut
din nou, din nou...
E prea multă trudă ce oftează amar,
și calzi mi-s obrajii, iubite.
Fierbinte mi-i suflul ce n-are habar
că tu ai plecat spre oriunde...
Spre-oriundele-albastru de dor și necaz,
spre-un capăt de lume apus;
căzut-am, dar n-ai să-mi auzi al meu glas,
căci eu tac și privesc înspre larg.
Spre larg orizont ce-nchide privirea
și-adorm colo-n deal pe o piatră...
și sper, apoi cred că ești tu acela
ce-mi ține tot trupul în brață.
De fapt îs în groapă căzută de mult,
picioarele-s rupte și grele...
Plecat-ai în ceruri, cu Domnul te-ai dus,
iar eu zac și te-aștept cu tăcere.
Și tac, de-ai să vii, să vii să mă vezi,
să nu treci pe aici degeaba,
că mor câte-un pic și poate nu crezi...
de fapt eu am murit. Vine iarna...
Căzut-am în golul aprins de durere,
căzut-am sub podul de piatră,
de piatră albastră și udă și rece,
iar corpul meu fragil îngheață...
