să mă anunți să plec.

Dac-ai să mai vii
să mă anunți să plec.

Am rămas doar lună
din gând,
iubire,
frig.

Am rămas copac
din ani,
cenușă; -s
mic.

Am rămas și fluture
din gheață,
aer,
vânt.

Am rămas doar eu
din oase,
carne,
cânt.

În ochi am licărire.
În glas nu am nimic.
Nu mă sting.
În suflet e doar alb.
Mâinile-s culoare.
Soare...

Să pleci,
să vii,
să stai,
să îndrăznești.

Nu am să fiu atentă la ce tu o să-mi zici.
Să nu rămâi aici!
Nu vreau să îți văd chip
ori glas
sărat, de-atâta vreme stins.
Nu vreau să știu de tine.
Tu, cel care ești.
Nimic.


Dac-ai să mai vii
să mă anunți să plec.

Să-mi duci dorul...

Ai să-mi duci dorul? 

Încet, cu pași grăbiți tresari;

îmi simți respirația și te oprești. 

E alb afară, în suflet sunt umbre.

E dor în dor și șoapte interzise.

Ce zici? 

Îmi cânți puțin despre ce va fi?

Ai să poți să crezi în mine?

Ai să-mi simți atingerea pe fruntea-ți rece?

Stau ca o stâncă ruptă-pierdută pe-un deal.

Stau nemișcată cu trupu-mi fragil.

Cu gânduri 100-1000 într-unul.

Am senzația că te ascunzi de mine.

Ți-e frică de a mea privire,

de al meu sărut?

Zi-mi. De plec ai să-mi duci dorul?

Ai să mi-l porți pe mări albastre,

-n umbre colorate?

Ai să-mi strigi și numele când dormi?

Ai să poți?

Poate-am să dispar în neant, 

poate-am să mă pierd prin timpul scurs al unei clepsidre. 

Poate am să fiu o alta...

Mă vei mai recunoaște?

„Cine ești...?”

Întreba-mă-vei într-un târziu...

„...de mi-e dor de tine?”

Sunt eu. 

Mi-e bine.

Ți-e dor?

Dispar. Să mă cauți!