Mi se împleticesc...

Mi se taie...

Mi se împletesc...

Mi se-nmoaie...

Mă dor picioarele de atâta așteptat.

De atâta stat, 

de-atâta oftat.

Mă dor gândurile și ochii,

iar buzele-mi sărate de atâtea lacrimi te caută,

te vor...

Mi-e sete de tine...

Un cer senin deasupra mâinilor mele ridicate-n zadar spre tine

mă cuprinde

și-mi cântă povești.

Picioarele mă dor, iar eu te caut

din nou, din nou...

E prea multă trudă ce oftează amar,

și calzi mi-s obrajii, iubite.

Fierbinte mi-i suflul ce n-are habar

că tu ai plecat spre oriunde...

Spre-oriundele-albastru de dor și necaz,

spre-un capăt de lume apus;

căzut-am, dar n-ai să-mi auzi al meu glas,

căci eu tac și privesc înspre larg.

Spre larg orizont ce-nchide privirea

și-adorm colo-n deal pe o piatră...

și sper, apoi cred că ești tu acela

ce-mi ține tot trupul în brață.

De fapt îs în groapă căzută de mult,

picioarele-s rupte și grele...

Plecat-ai în ceruri, cu Domnul te-ai dus,

iar eu zac și te-aștept cu tăcere.

Și tac, de-ai să vii, să vii să mă vezi,

să nu treci pe aici degeaba,

că mor câte-un pic și poate nu crezi...

de fapt eu am murit. Vine iarna...

Căzut-am în golul aprins de durere,

căzut-am sub podul de piatră,

de piatră albastră și udă și rece,

iar corpul meu fragil îngheață...