duminică, 30 mai 2010

Drumul Infinitului














M-aş arunca de pe un pod înalt
Şi aş zbura
spre lumi negre şi ascunse-n cenuşă
spre zile albe
şi invers privesc spre uşă

e ciudat...lumi ciudate!
şi sărman...sărman copil...mă doare
Privesc...dar intuneric e
Podul s-a sfârşit
mi-am agaţat aripile de un infinit
un infinit pustiu, de mult apus
m-am agaţat şi uşor le-am rupt!

Am pierdut? Dar cum?
mă-ntreb şi oare
spre ce nenorocire mă învârt?
E prea ascuns în aer
Sub mreje ciudate fără de culoare
Acest vis...

Aripile mi le-am pierdut..
Le caut..nu-s în viaţă
Le simt!
Sunt eu? De ce?

Eu m-am pierdut de mine
şi mi-am părăsit...
Acel corp, minuscul...mic
Nu îl mai vreau !
...am sufletul liber
şi e unde vrea el
Fie acolo..sau poate aici
Chiar de-i lânga tine
Sau nu
El e al meu...e sufletul meu!

Trupul ţi-l las
Nu-l mai vreau
E prea comun!!! şi mă doare să văd
Că toţi şi-l nenorocesc
Măcar eu am scăpat de el
Imi hrănesc doar sufletul...poate cu mister
Fie cu dorinţe
Fie cu aer!!!

Nu mai ştiu ce vreau
Poate doar să zbor
Nu ştiu de sunt vie...sau poate că-s mort?
şi dacă sunt moartă am sufletul viu
Legat acum de-o aţa subţire şi fină
şi vrea să mă scape, să-nchid-o cortină

Dar eu???
Eu nu vreau! îmi vreau sufletul viu
şi corpul plecat
şi să mă arunc de pe un pod înalt!!!

şi cred că vreau să zbor spre zile albe
Fără ţipete sau zile-ntunecate.
Fără copii sărmani...fără suflete ciudate
Fără cuvinte greu de inţeles
Fără trupuri înnodate
Fără nimic
Doar cu o viaţă
Spre un infinit.
Şi aripile mi le cos
Cu-n ac şi aţă albă
Şi vreau să zbor spre-un infinit
Eu vreau să zbor în grabă

De-ar fi să cad
Să mă ranesc
Să nu te uiţi la mine
Poate sunt slab
Dar dovedesc
Că vreau să-mi fac un bine

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu