O viață - Alexandrina

O clipă și-am crezut că voi muri. De fapt nici nu credeam, eram convinsă. Puteam să zbor de pe spital, dar ceva m-a oprit. Deși toate merg de parcă cineva mi-ar pune bețe în roată mă ambiționez și când sunt gata să cad sau să renunț, ceva ori careva apare în mintea-mi și mă oprește.
Am coborât într-un final și am mers înapoi în salon. Am realizat că aș fi făcut o mare prostie punându-mi capăt zilelor.


ÎN URMĂ CU 1 AN

În sfârșit puteam spune că sunt o norocoasă! Dacă ați ști cum mă aplauda lumea ... Oftam de parcă ar fi fost ultima dată când îmi puneam patinele în picioare și mă avântam pe gheață;  ma gândeam că e din cauza emoțiilor sau ceva se întampla cu mine.
-Draga mea! Mii de felicitări!
Mama era în extaz. Nu se mai oprea din a mă strânge în brațe. Uneori am impresia că mă iubește mai mult decât mă iubesc eu și că ar fi în stare să facă orice sacrificiu ca să ma vadă fericită, împlinită, sănătoasă. De fapt orice mamă ar face asta, dar simt ca a mea are ceva cu totul deosebit, deși orice copil crede asta despre mama lui. Dar să n-o mai lungim. Tata? Nu știu pe unde umbla. Atunci, la cel mai fericit moment din viața mea nu era lângă mine. Dar nu mă stresam că ar fi putut păți ceva. Cel mult venea beat acasă, după o partidă de amor cu cine știe ce tipă. Nu recunoaște nici acum asta, iar mama nu vorbește despre asta, însă sunt convinsă că așa este. Când eram mică și mama lucra, el aducea mereu acasă femei străine și mergea cu ele în biroul lui pentru „ a discuta diferite afaceri”. Haha... Să fim serioși. Aveam eu doar 9 ani, dar îmi dădeam seama de ce se întâmplă prin zgomotele ce le auzeam venind din birou, din râsete și uneori mici sau dureroase țipete. Dar să trecem peste. Atunci am patinat in fața a milioane de oameni. A fost un sentiment unic. Am luat locul întâi. Mi-am depășit condiția. Aveam doar 17 ani dar e ca și cum aveam 30. Așa mă simțeam. Munceam foarte mult pentru toată această treabă cu patinatul încât nu mai aveam propria-mi viață. Nu mă puteam bucura de prieteni, de școală, de cititul cărților, de muzică, de viață... Uneori nici nu apucam să văd Soarele.. stăteam ore întregi în sala de balet și îmi oboseam fiecare gând până cădeam la pământ. În ziua aceea nici măcar nu băusem apă, ci repetasem ca o nebună de dimineață, dar a meritat efortul. Nu am să uit vreodată ziua aceea de 26 februarie 2010- ultimul concurs de patinat din viața mea, unde am câștigat, unde mi-am îndeplinit un vis, unde mi-am superbucurat mama și unde nu mă gândisem vreodată să ajung... ziceam că de acum începe totul.. visam la multe și speram și credeam.. și eram în stare să feresc munți, mări pentru a ma realiza și pentru a deveni cineva important peste tot în lume. Eram mândră de mine. Câteodată exageram cu treaba asta, dar eram conștientă că am de ce să mă iubesc. Eram frumoasă. Eram destul de înaltă pentru vârsta mea, nu eram foarte slabă...aveam părul lung, des, brunet si câteodată mi se încrețea singur, avea momentele lui. Aveam în ochi curcubeul şi vraja care fermeca pe toţi...Eram apreciată pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce deveneam. Nu-i păsa nimănui din ce familie sunt, câţi bani am, ce funcţie are mama ori tata... Eram eu şi numai eu contam. Antrenorul meu mă iubea... nu era o diferenţă mare între noi.. La început l-am avut pe Anton, care era un tip sever.. şi cu care nu mă puteam descurca deloc. Aveam emoţii mereu în preajma lui şi din această cauză, anul trecut am participat la acelaşi concurs şi am pierdut...era un tip ciudat... Iar timp de un an de zile m-am pregătit cu Lucian. Un tip extraordinar.Terminase conservatorul, dar pasiunea lui era patinajul şi făcuse cursuri şi astfel mi-a devenit antrenor.. Mama nu prea avea încredere la început, îl vedea un copil pasionat de patinaj şi atât, dar pe mine m-a convins din prima clipă că el e cel care mă poate face să câştig.. Avea 29 de ani, dar arăta de 20 şi m-a îndrăgit din prima clipă.. Nu sunt o îngâmfată, dacă de asta am dat dovadă. Lucian era tipul singuratic... mai tot timpul, când veneam dimineaţa să patinez  îl vedeam deja pe gheaţă, dansând, trăind, zâmbind. Avea o privire şi nişte mişcări magnifice. Chiar l-am întrebat o dată de ce nu participă chiar el la un concurs şi mi-a răspuns că îi este frică de oameni, de reacţiile lor, de concursul în sine, nu îi place competiţia, că el patinează doar ca să-şi descarce sufletul.. şi că nu vrea să vorbească despre asta prea mult. L-am înţeles. Petrecea mult timp singur... era dubios el aşa. Nu am vorbit niciodată despre familia lui, despre soţia lui, asta dacă avea...ci pur şi simplu vorbeam mereu de patine, gheaţă, despre viaţa mea... îî plăcea să mă asculte, despre dorinţele mele, despre modul meu de a gândi... Într-un timp mă gândeam dacă nu cumva se îndrăgostise de mine, pentru că majoritatea timpului o petreceam împreună şi devenise foarte apropiat de mine.. Era cel mai bun prieten al meu sau aşa începusem să-l văd. Nu ştiam exact care era relaţia noastră, daca era stric profesională sau ajunseserăm amândoi să simţim mai mult. Dar uite că în acea zi mi-a dovedit că e îndrăgostit de mine şi că la rându-mi îl iubesc. După ce am scăpat din braţele mamei m-a luat în braţe şi m-a sărutat. Să fiu sinceră? A fost primul meu sărut şi am simţit emoţii pe care nu le-am simţit nici pe gheaţă. Cred că se numea dragoste. Atunci m-am convins că mă iubeşte-dar nu ştiam nimic despre el. Ne-am trezit amândoi priviţi de toată lumea...ne-am oprit brusc. Era puţin ciudat şi totuşi parcă de abia aşteptam asta. Sentimente: emoţii, frică, spaimă, bucurie, trisţete, dragoste.. le aveam pe toate şi nu mă puteam decide. Şi-am căzut... mi s-au înmuiat picioarele şi deodată m-am trezit într-o încăpere albă.
-Hei! Cum te simţi?
Era Lucian. Şi am încercat să îi răspund, dar aveam gura parcă încleştată şi m-am speriat, am căscat ochii mari de spaimă şi l-am strâns de mână.
-Nu, stai liniştită. Ai fost operată. Eşti încă sub efectul anesteziei. Nu îţi fă griji. În câteva ore vei fi complet revenită.
Operată? Doamne, câte am pierdut? Na, că mi-am ales sentimentul: spaimă. Eram răvăşită. Nu înţelegeam. Nu mă puteam mişca. Mă gândeam că e tot din cauza anesteziei. Încercam să fiu calmă şi priveam speriată prin salon după mama..
-Nu îţi fă griji. Sunt eu aici. Mama ta a mers să vorbească  cu domnul doctor. A stat lângă tine până acum. Uite, aici e trofeul! Mândrul trofeu pentru care am muncit. Zâmbeşte!! Şi mă sărută pe frunte.
Nu mă puteam bucura. Simţeam că îmi ascunde ceva... Trebuia să-mi spună ce am... de ce sunt aici. Cum adică am fost operată?
-Mama ta mi-a cerut să nu-ţi spun nimic pentru că îţi va vorbi ea.
Mi-am dat seama că ceva nu e în ordine...
-Uite, intră acum pe uşă. Vă las singure.
Şi a ieşit.
-Ce faci scumpa mea? mă întreaba mama. Te-ai trezit? Cum îţi este?
-Ahhghh. Nu putea vorbi nici acum.
-Nu te chinui şi nici nu îţi fă griji. Tatăl tău ajunge şi el imediat.
Şi deodată am ţipat.
-Ce aaam?
I-au dat lacrimile.
-Draga mea, ai fost operată. A fost o operaţie mai dificilă. Se pare că ai avut apendicită, dar nu ai sesizat durerile ei şi ai făcut peritonită.
Am început să râd. Începusem să mă dezmorţesc. Simţeam durerea, dar nu era insuportabilă. Şi mă speriasem degeaba. A fost o simplă operaţie. Mamele astea. Şi totuşi, de ce nu am avut niciun simptom?
-Se pare însă că medicii ţi-au găsit o mică tumoare crescută în interiorul tău. De aceea, te rog, nu te supăra. Încearcă să stai liniştită. E încă foarte mică şi poţi scăpa uşor de ea făcând tratament. A fost descoperită la timp-asta a fost cea care a declanşat peritonita. Ah, nu mă pricep eu la vorbele astea ştiinţifice, dar în mare parte asta e. Avea lacrimi în ochi. Plângea. Eu nu puteam recţiona. Nu-mi dădeam seama dacă visez ori îmi imaginez. Totul era de neconceput. Am început să plâng. Mama s-a pus peste trupul pe care de abia îl simţeam. Şi mă strângea tare. Te iubesc, fetiţa mea şi am să fiu lângă tine. Te vei face bine, toţi medicii spun asta. Sunt cei mai buni medici aici. Nu îţi fă griji, ai avut noroc că totul a fost descoperit la timp. Dacă mai treceau câteva luni... situaţia se înrăutăţea.
Puteam vorbi...
-Mama.. de ce acum?
Ideea era că eu mai aveam un pas foarte important de făcut... Trebuia să particip mai departe la un concurs în America. Acolo se adunau cei mai şi cei mai buni din întreaga lume şi concursul la care participasem mă trimitea direct la acea etapă internaţională. Vestea mamei a venit ca o bombă. Mi se făcuse rău. Mama a chemat medicul şi mi-au făcut un calmant. Lucian stătea pe patul de lângă şi mă privea. Îl simţeam. Nu mai puteam deschide ochii. Îmi era frică... Toţi credeau că dorm.
-Se va face bine, asta e sigur. O auzeam pe mama spunând.
Între timp apăruse şi tata şi se interesa de soarta mea. Na, era şi normal, dar parcă nici că-mi păsa. Mă bucuram că mama nu mă minţise în legătură cu asta. Pe Lucian nu îl auzeam deloc. Eu mă simţeam foarte liniştită aşa că m-am decis să deschid ochii. Toţi mă priveau aşa.. cu milă parcă. Era trist, nu-mi plăcea în postura asta să fiu. Nu am mai fost aşa până acum. Nu-mi plăcea, dar nu ma aveam ce face. Nu am privit deloc la tata.. Nu îl iubeam. Îl respectam pentru faptul că mi-e tată şi atât. Îl căutam cu privirea pe Lucian. Îl vroiam lângă mine. Uite-l. Oare ce gândeşte acum? Ce crede? Îmi doream să vorbesc cu el. Numai cu el. Acum îmi simţeam corpul.
-Vreau să rămân cu Lucian. Vă rog.
-Sigur, draga tatii. Hai Lucia, să mergem pe sală.
Se lăsă liniştea. Doar priviri lungi, fixe... mă hipnotiza. Eram absorbită de el.
-Ştii, ai mei au murit amândoi de cancer. Mama a avut la sân, tata la ficat. A băut mult. De la vârsta de 16 ani locuiesc cu bunica. Era bătrână. M-a ţinut la liceu şi mi-a zis să nu mă las de şcoală că sunt băiat deştept. Am făcut liceul în continuare şi am terminat primul liceul. Am fost şef de promoţie. Eram cel mai popular tip din şcoală. La facultate la fel. M-am simţit în largul meu. Eram eu şi eram fericit pentru că o ştiam pe bunica mereu în spatele meu care mă susţinea-era totul foarte bine. În ultimul an de facultate a murit. Nu de vreo boală sau altceva, pur şi simplu atât a fost să fie. A fost foarte bucuroasă să mă vadă la căpătâiul ei în ultimele clipe. Dacă îţi vine să crezi, s-a stins cu zâmbetul pe buze. M-a iubit enorm. Eram numai eu cu ea. Vorbeam în fiecare zi la telefon. I-l cumpărasem de ziua ei. Era mereu  „în pas cu moda” aşa spunea şi tot satul ştia cât de deştept e feciorul ei. A fost lucidă până în ultima clipă. Nimeni nu mi-a înţeles durerea. Eram cu o tipă nenorocită care mi-a mâncat timpul şi banii care îi făceam vânzând la un fast-food. Ea râdea de mine când mă vedea cu lacrimi în ochi. Nu înţelegea. M-am refugiat. Mi-am găsit locul undeva la munte. Am învăţat să patinez şi am văzut că e singurul lucru care mă face să uit de mine, de ce simt, ce fac, ce gândesc. Aşa am luat lecţii şi mi-am dorit mult să îi ajut pe cei cei mici. M-am înscris la un patinoar pentru pici şi am început să-i antrenez. Eram cam greu de înţeles aşa că am renunţat...Te-am găsit pe tine. Era anunţul în ziar cum că vrei un antrenor , stai să citez că îmi aduc perfect aminte : „Caut un super-antrenor de patinaj. Să fie drăguţ, tânăr şi de la care să învăţ să câştig orice război, nu doar o luptă.”
-Ţii minte tot. Ştiu asta, dar chiar şi anunţul ăla din ziar?? Şi-am început să râd.
-Fii sigură. M-am îndrăgostit de tine de când te-am văzut prima dată. Ai un fizic perfect şi o fizionomie a feţei foarte uşor de recunoscut... te mai văzusem prin oraş de câteva ori.. aşa în grabă. Sunt foarte atent la expresiile oamenilor din jurul meu, şi ca să dau aşa de tine... mi s-a părut aşa, puţin ironic.. Nu ştiu de ce. Mă rog, important e că pot fi lângă tine. Mama ta nu are nimic împotrivă. Am discutat cu ea...
-Dar eu? Eu sunt de acord? Cu mine au vorbit?
-Cred că nu mai e nevoie. Când erai sub efectul anesteziei bâiguiai, deşi nu prea puteai vorbi.. şi mă strigai, ţipai în gura mare că mă iubeşti.
-Euuu? Nu te cred, râzi de mine.
-Crede-mă. Martoră mi-e mama ta şi o asistentă care a venit şi ţi-a scos perfuzia.
-Interesant. Şi roşesc zâmbind. Afară ningea groznic, dar iarna e anotimpul meu preferat, aşa că nu-mi făceam griji. Deschide puţin geamul să iau o gură de aer.
-Dar nu ai voie. E prea rece pentru tine. Trebuie să te vindeci repede. Avem un concurs de câştigat!
-O spui aşa senin. Nu vezi cum sunt?? Cum aş mai putea să patinez? Dacă mor?
-Să nu mai spui asta nici glumind, da? Tot răul spre bine. Ai să vezi. Ai în jurul tău oameni care te iubesc, care ţin la tine şi care te vor ajuta să te faci bine!
-Şi eu te iubesc! Acum m-am convins de asta. Mulţumesc Lucian că eşti lângă mine...Şi mă sărută înainte să apuc să termin fraza. A fost totul atât de minunat, iar mâna lui a cuprins trupul meu şi ne-am apropiat mai mult. I-am răspuns la sărut cu aceeaşi pasiune.. şi cred ca mi-a ieşit, deşi era pentru a doua oară doar... auuu mă doare operaţiaaa..
-Scuză-mă... dar e atât de bine să te cuprind şi să îţi simt căldura...Nu ştiu de ce abia acum mi-am recunoscut sentimentele. Poate pentru că vroiam să te văd câştigând.. nu vroiam să te văd dezamăgită ca data trecută.. mă gândeam că nu vei suporta o a doua înfrângere...Mi-am ţinut sentimentele ca să pot gândi limpede şi să nu mă las condus de iubire... pentru că altfel ar fi stat lucrurile.
-Ai dreptate. Cred că altfel ar fi stat lucrurile.. şi să ştii că îmi pare rău că ai suferit atât în viaţă. Eşti un om minunat. Îţi mulţumesc.
-Gata, copii? A intrat mama pe uşă în acel moment. Am vorbit cu doctorul mi-a zis incă o dată că totul e bine, să nu ne facem griji degeaba. Uite atât de mică e tumoarea. Va trece repede. Tratamentul e scump, dar cu banii care i-ai câştigat acum vom cumpăra medicamentele necesare. Hai, că te vei face bine şi vei patina la concursul din America...
-Mama, concursul e peste 6 luni... Nu-mi voi reveni până atunci.
-Puiule, stai liniştită. Lucrurile se vor rezolva, îmi zice tata.
Nu am stat mult în spital. Vreo 10 zile. Toţi au avut grijă de mine, iar Lucian.. nici nu zic... Îl simţeam mereu cu privirea pe mine să mă întrebe cum îmi e.. dacă îmi iau pastilele. S-a mutat la mine. Tata s-a liniştit, iar timp de câteva luni am fost alitata casei.
După 5 luni m-am dus la control...Îmi doream din suflet să-mi spună că dispăruse tumoarea... chiar dacă încă nu puteam patina pentru ca nu aveam voie să fac efort măcar trăiam cu speranţa că îmi trecuse mica bila buclucaşă.
Surpriza a fost uriaşă...La control bila dispăruse. Concluzia? Una simplă...Tratatamentul  a fost unul bun, iar corpul meu l-a asimilat mai repede decat ar fi putut doctorii sa creadă. Era puţin ciudat comportamenul lor, nu le prea venea să creadă, simţeau că ceva... nu e chiar in ordine, dar au lăsat lucrurile aşa. Nu mi-au mai făcut alte investigaţii. Erau bucuroşi că „rezolvaseră  cazul”.
Uşor, uşor am început din nou să patinez... şi patinam şi uitam pe zi ce trece de probleme ce le avusesem. Lucian era mereu acolo şi mă privea. Într-o zi i-am zis să vină să patinăm amândoi. Deci a fost magic. Mă iubeşte atât de mult încât e în stare să facă orice pentru mine. Dansul acela pe gheaţă m-a făcut să-mi dau seama că atracţia dintre noi e mult prea mare şi ii simţeam buzele pe umărul meu de fiecare dată cand ne apropiam...când făceam vreo piruetă şi mă strângea apoi în braţe. Aveam fiori de gheaţă prin corp şi dorinţe nebănuite până atunci. Ochii lui mă vroiau. Eram puţin speriată, dar dornică de a începe ceva nou. I-am răspuns afirmativ printr-o strângere de mână...M-a luat în braţe şi aveam o cameră în care se putea schimba oricine ca să intre pe gheaţă. Am ajuns acolo şi m-a întrebat dacă poate să incuie uşa... i-am răspuns din cap afirmativ. Astfel relaţia noastră a evoluat. Nu i-am zis mamei.. bineînţeles. A fost un sentiment nemaipomenit. Nişte fiori ciudaţi, gânduri nebune am avut în acele clipe...unele de nelinişte, altele de plăcere maximă... eram ca într-o beţie. Răvăşitor, chiar. L-am întrebat într-o zi:
-Ne vom căsători?
A stat şi m-a privit lung. Mi-a zâmbit.
-Te iubesc. Vrei să fii soţia mea?
-Pe bune? Vorbeşti serios? Dar cum? Acum? Ne căsătorim pe bune? Nu ştiam cum să reacţionez...Ştiam că sunt super încântată, dar nu ştiam dacă râde de mine ori... vorbeşte adevărat. Împlineam 18 ani pe 24 decembrie, in Ajunul Crăciunului. Zicea mama că râdeau doctorii când m-am născut. Pe mine m-a adus Moşul nu barza...Mă puteam căsători pe 25. Oh, Doamne...îmi ziceam că sunt a XII-a.. că am bac şi mie-mi arde de măritat.
-Eu vorbesc serios. Da, ştiu că ai şcoală, dar am putea-o face fără să afle nimeni, decât ai tăi.
-Dar la şcoală? Cum voi face? Va trebui să îmi schimb numele.
-Doar religios?
-Se poate?? Vaai, dacă se poate şi acum vreau să mergem. Dar fără rochie de mireasă...că nu-mi place.
-Bine. Va fi cum doreşti tu.
Îmi făcea toate poftele, dar nu mă aşteptam să-mi răspundă afirmativ. Nu-mi venea să cred... dar am provocat furtuna, deci trebuia să o opresc tot eu şi nu puteam altfel decât căsătorindu-mă..religios.
Nu dormeam în cameră cu el. Lucian avea o cameră separată, dar noaptea mă furişam şi el mă certa. Eram îndrăgostiţi nebuneşte. Dimineaţa mă trezeam mai devreme ca să pot fugi înapoi în cameră...până când m-a prins mama.
-Îmi poţi spune ce faci? Nici aseară nu erai în cameră...Aveţi grijă că vă jucaţi cu focul, să nu vă ardeţi.
Nu i-am răspuns nimic. Nu cred că îmi păsa... dar de fapt, trebuia să vorbesc cu ea de căsătorie. Mai erau vreo 2 luni...
-Mama, stai. Ştii, trebuie să vorbim. Nu e nimic grav, din contra. E cevaaaa foarte frumos. Mă căsătoresc pe 25 decembrie cu Lucian. Doar religios. Nu vreau deocamdată să îmi afecteze şcoala.
-Cred că sunteţi nebuni. A râs grozav şi a plecat sper bucătărie. A crezut că am glumit. Lucian a auzit şi a ieşit din cameră. Am mers amândoi la ea şi i-am confirmat. Da, mamă. Nu glumim. Am vorbit serios.
-Eu cred că v-aţi îmbolnăvit amândoi. Cum să vă căsătoriţi? Ok. Am fost de acord că o iubeşti, Luciane, am acceptat să locuieşti aici, dar să vă şi căsătoriţi? Acum de Crăciun? De abia face 18 ani. Trebuie să înveţe pentru bac, iar tu îi bagi tot felul de prostii în cap? Înţeleg, ea e copil... dar tu? Ai aproape 30 de ani şi din câte am înţeles îi faci pe 27 decembrie... Voi sunteţi normali?
-Tu, mamă, dar e numai religios. Nu vreau rochie de mireasă, vreau să spun doar da în faţa lui Dumnezeu. În plus a fost ideea mea, nu a lui. Ne iubim, nu înţelegi?
-Ba voi nu mă înţelegeţi!
A început să plângă şi a plecat în camera ei, probabil să vorbească cu tata. Nu-mi păsa de nimic. Vroiam doar să stau cu Lucian. Trebuia să mă duc şi la şcoală. Într-adevăr, nu aveam o situaţie roz. Nu învăţam pentru că niciodată nu mi-a plăcut să învăţ, dar nu-mi păsa. Ai mei ştiau, dar ce-mi puteau face? Mama ştia că pot patina şi asta spera ea să mă salveze oarecum...
-Alexandrino, am pus-o. Ai tăi nu vor fi de acord. Mai bine nu mai aducem subiectul de aşa ceva. Mai bine pentru toţi.
A, da. Mă cheamă Alexandrina. Uitasem să mă prezint. Oricum nu e cine ştie ce. Poate că dacă nu-l spuneam deloc era mai bine, dar mi-a plăcut atunci cum mi-a zis „Alexandrino”. Mă rog, a mai trecut o lună şi iar mi s-a făcut rău. Am căzut din picioare în timp ce mă ridicam de la masă. Eram conştientă, dar nu puteam deschide ochii şi nu puteam mişca...Era ciudat. Am auzit când au chemat salvarea, când m-au luat, când strigau mama şi Luci la mine, dar nu le puteam răspunde în niciun fel. Nu mă simţeam, nu puteam mişca. Nu a mai durat mult şi mi-am pierdut de tot cunoştinţa. M-am trezit de abia dupa 10 ore. Am avut un somn profund. Nimeni nu înţelegea de ce. Nici măcar medicii, i-au spus mamei la început că am intrat în comă şi că nu se ştie când îmi voi reveni. I-au băgat în toţi sperieţii. Dar uite că n-a durat mult şi mi-am revenit. Mă simţeam odihnită şi chiar am râs când m-am trezit.
-Haa, v-am speriat tare?
-Eu am zis că ceva nu e în ordine cu tine, ţi-am zis sau nu? Mă întreabă mama.
-Da. Dar totuşi ce am? E grav? Am fost iar operată? Văd că totuşi pot vorbi şi mă pot mişca. Par să nu am nimic. Dar totuşi ce am?
-Nu se pot nici doctorii pronunţa. Suntem cu toţii îngrijoraţi.
-Dar unde e Lucian?
-Dragă, nu ştiu. A primit un telefon mai devreme şi a plecat.
-Dar ştie că mi-am revenit?
-Da, el ne-a anunţat că dai semne să îţi revii, apoi i-a sunat telefonul şi a fugit.
Dar unde s-o fi dus? Eram ingrijorată acum mai mult din cauza lui...parcă nici nu mă interesa să aflu ce am. De la cine să primească scumpul meu iubit telefon. Nu avea pe nimeni. Ori aşa credeam eu.
A venit de abia a doua zi dimineaţă cu un buchet mare de trandafiri roşii.
-Ce faci? Unde ai umblat? Nici măcar nu am băgat de seamă cât de obosit era, cum arătau florile, câte sunt...
-Bună şi ţie, frumoaso! Mă bucur că ai vlagă şi glas, şi începe să râdă. Stai liniştită. Am o surpriză pentru tine. Nu te îngrijora.
-Ce surpriză? Spune-mi.
-Am vorbit cu părinţii tăi.
-Despre ce?
-Despre logodna noastră...să zic aşa.
-Şi ce au zis?
-Că nu se vor mai opune.Că ne lasă să facem ce vrem noi. Că ei te iubesc prea mult şi că îţi vor binele şi ştiu că alături de mine vei fi în regulă. Le-am mai spus că am vorbit deja cu preotul şi a doua zi de Crăciun ne poate cununa. M-a întrebat dacă oficial suntem căsătoriţi şi i-am zis că nu. La început a ezitat, a zis că nu poate oficia o căsătorie daca nu e legală, dar l-am convins. E totul în regulă.Ieri m-au sunat cei de la verighete. Am dat comanda şi cineva le-a văzut în vitrină şi dorea să le cumpere. Mă rog. O întreagă poveste...Până la urma au ajuns la mine în siguranţă.
-Tu vorbeşti serios? Rămăsesem uimită. Credeam că râde de mine. Cum să fie ai mei de acord cu asta? Ceva se întâmplă aici şi niciunul nu-mi spuneţi.
-Nu, draga mea. Nimic nu se întâmplă, şi îmi sărută fruntea. Vreau doar să te conving de dragostea mea. Ştiu că ai o vârstă fragedă şi te poţi răzgândi oricând în legătură cu noi, dar nu încerc să te ţin cu forţa- încerc să te conving de dragostea...şi să îţi mulţumesc că m-ai primit în viaţa ta...din toate punctele de vedere.
-Mă impresionezi de fiecare dată, ştii? Iar florile astea sunt minunate...îţi mulţumesc din suflet. Şi... de abia aştept să ne căsătorim. Nu mă voi răzgândi. Te iubesc prea mult şi mi-am propus să te iubesc pentru totdeauna. M-a sărutat cu patos. I-am simtit dorinţa de a mă face din nou a lui. A încuiat uşa şi a continuat să mă sărute, să mă cuprindă de mijloc, să-mi atingă sânii şi un întreg ritual al iubirii. Nu puteam să îi rezist. Era impunător şi tandru, puternic şi sensibil, dornic şi răbdător. Nu a durat mult, dar a fost magic şi profund. A mai stat puţin lângă mine...apoi a mers şi a descuiat uşa. Ne făcurăm griji amândoi să nu vină careva să găsească uşa încuiată.
După ceva vreme am început iar să patinez... la şcoală m-am dus dar foarte rar. Se terminase primul semestru, dar spre surprinderea mea am trecut la toate materiile. M-a amuzat puţin situaţia. Nu înţelegeam cum s-a putut. M-a lămurit apoi Luci că a rezolvat el... şi că din al doilea semestru nu mai scap de el. Mă va ajuta să iau bacul.
Ziua mea a fost una obișnuită. Nu am vrut nimic extraordinar. Mi-am zis că o să sărbătoresc în ziua nunții mele cu oamenii mei dragi. Lucian nu a rezistat și mi-a cumpărat 51 de tradafiri... Mi-a zis că își dorește măcar atâția ani să -i petreacă cu mine. L-am sărut. Îi citeam bucurie în ochi. Bucurie și dragoste. De abia aștepta să fie la biserică și să mă vadă cum radiez de fericire.

A venit şi ziua marei căsătorii. Eram foarte emoţionată şi-mi doream să se termine totul cât mai repede şi să pot rămâne cu Lucian. De dimineaţă mă simţisem puţin rău, ameţisem în timp ce făceam duş, dar nu am zis la nimeni, nu vroiam sa stric această zi minunată. Într-adevăr minunată... Afară era nins bine de tot, dar era cald, un soare bolnav, dar plăcut. Mama nu a fost de acord să mă căsătoresc cu o rochiţă oarecare. Mi-a luat o rochie albă, simplă, lungă, puţin  brodată la umeri, avea o fundă roz-deschis la spate...era rochia de mireasă pe care mama s-a hotărât să mi-o ia. Mi-a zis că nu se poate altfel. Mi-a împletit ea părul, cum ştie cel mai bine să o facă, mi-a făcut un mic aranjament şi mi l-a prins în păr- eram o adevărată prințesă şi am simţit cum că ceva se întamplă cu mine. Aveam sufletul plin de fericire, parcă nu eram eu...Simțeam că zbor, dar totuși simțeam că cineva îmi taie aripile.
  Mamei nu-i venea să creadă că sunt eu, iar Lucian... nu se mai oprea din aplaudat. M-a luat în braţe şi m-a dus aşa până la biserica de langă bloc. Erau o grămadă de oameni şi nu înţelegeam de ce. Erau chiar şi colegii de clasă. Eram niţel speriată şi mă întrebam de ce atâta lume. Preotul, un om simpatic şi extraordinar de primitor ne-a pus să ne închinăm şi apoi puteam începe. Totul a durat foarte puţin... ori că eram eu cu gândul în altă parte, ori că atât a trebuit să ţină... nu ştiu, dar important e că în sfârşit eram a lui. Ceva tot mă îngrijora. Nu înţelegeam de ce ai mei au fost de acord cu căsătoria, cu rochia de mireasă, cu toţi oamenii de la biserică... Vroiam sa îi întreb, vroiam să vorbesc cu ei și să îi întreb de ce schimbarea lor bruscă de atitudine. Dar mă gândeam că până la urma e ziua mea... și niciun răspuns care m-ar fi putut da peste cap nu vroiam să îl aflu astăzi.
M-a scos din biserică ținându-mă strâns de mînă, privindu-mă și spunându-mi "Te iubesc, copilo!". Am început să plâng și l-am îmbrațișat. Toată lumea a început să arunce cu petale de flori. A început să cânte corul bisericii. Era magic. Minunat. Simțeam că toată lumea îmi aparține, că toți mă iubesc... Că toată lumea e de partea mea. Am făcut poze de grup. M-au felicitat cu toții. Până și diriga mea aflase de veste și a venit cu un buchet de flori ca să-mi ureze tot binele din lume. Mă simțeam ca și cum aș fi fost din nou pe gheață și zburam, patinam, pluteam peste un intreg Univers.
Deodată se lăsă o liniște nebună. Nu mai auzeam nimic. Nu înțelegeam de ce toată lumea tace...de ce toți se mișca în reluare... de ce nu mai puteam vorbi? Era absurd. Trebuia sa fie ziua mea!!! Ziua în care mă simțeam perfect!
M-am trezit pe patul de la spital...Le spuneau părinților ca le pare rau. Că nu se mai poate face nimic. Că totul s-a extins. Operația nu mai poate fi o soluție și am putea încerca, asta daca vroiam și eu, să fac chimioterapie. Există șanse de supraviețuire și împreună cu o alimentație sănătoasă... ar putea trăi până la adânci bătrâneți.
-Voi sunteți sănătoși? Cum să fac așa ceva? Nici nu mă gândesc. O să-mi cadă părul, o să-mi fie rău, nu o să pot mânca, la școală nu o să mai merg...cine mai patinează?? Nuuu, prefer să mor decât să fac așa ceva.
-Doamne, iubita noastră ți-ai revenit! Cât ne bucurăm! Ia și liniștește-te. Nu e cum crezi tu...Și toți au venit să mă pupe, se mă sufoce... Lucian mă strângea de mână. Era fericit că mă vedea în viață...
-Ba daaa, nu-s atât de proastă, mama!! Chiar nu sunt. Ce Dumnezeu? Azi m-am căsătorit, vreau să fiu fericită, lasă-mă să plec...
-Nu, iubita mea... de fapt a trecut o săptămână de când ne-am căsătorit. Ai fost în comă până astăzi. Mi-a zis Lucian și brusc am rămas iarăși fără grai. Deci atât de gravă e situația? Nu pot să cred. Eu mă simțeam bine. Nu aveam nimic. Am făcut tratamente... De ce? De ce să pățesc așa ceva? Nu vreau. Refuz să cred că am cancer. Nu vreau.
Și am început să plâng. Era iarnă... trecuse și revelionul. Eram într-un an nou. Am stat întinsă pe un pat de spital în tot acest timp. Nu-mi venea să cred. Lucian mi-a zis că o clipă nu m-a pierdut din ochi.. că a fost atent la fiecare mișcare de-a mea. Că a avut grijă de mine. Că mă iubește și ca trebuie să lupt...
-Alexandrina, ascultă-mă cu atenție. Știu că e greu.. de fapt, ce spun eu? Nu știu. Dar îmi imaginez că ți-e greu după chivul răvășit care-l ai și pe care eu l-aș pupa fără să ezit. Îmi imaginez că vrei să renunți, dar gândește-te cum ar fi din nou să duci o luptă... cum ar fi să începi din nou să îți dorești un lucru? Acela de a câștiga, de a câștiga lupta cu viața. Nu fi nebună. Învață din nou să lupți. Acum nu cu gheața ci cu viața. Toți te vom susține.
-Voi știați asta dinainte? Știați că am problema asta? De aceea au acceptat ai mei căsătoria? De aia au fost o grămadă de oameni la nunta noastră?
Și se lăsă iar liniște.
-Răspunde-mi!
-Da... cu toții știam că mai devreme sau mai târziu o să faci din nou o crziză dintr-asta, dar nu credeam ca atât de curând și nu credeam că poate fi atât de rău. Îmi pare sincer rău că nu ți-am zis mai devreme, dar am considerat ca e mai bine să nu știi.
-Mă voi sunteți nebuni? E viața mea! Cum naiba să mă mințiți? Dacă muream ce făceați atunci? Răspunde, Luciane!! Nu mă așteptam. Ieși afară și lasă-mă singură. Și am început să țip ca să vină asistentele să îl scoată afară că singur nu vroia să iasă.
Da, știu că avea dreptate... și eu aș fi procedat la fel, dar parcă totuși nu suportam să știu că au ascuns ceva atât de grav față de mine. Am sărit din pat... și am mers pe acoperișul spitalului...







ÎN PREZENT.
Nu, nu am murit, dacă sunteți curioși.
Sunt în viață. Dar nu mai sunt Alexandrina care eram acum 2 ani. Am slăbit foarte mult... Părul mi-a căzut, Port tot timpul niște căciuli împletite de mama, iar când e cald un baticaș roz, în speranța că mă va înveseli. Am fost și la școală. Ca să stiți am luat și bacul. Lucian mă iubește și acum. Fix așa cum sunt. De făcut bine nu cred că mă voi mai face.. dar de ce? Păi e simplu. Nu am puterea să lupt și pentru că am presimțirea că cineva din lumea de dincolo mă cheamă și mă așteaptă. Simt că acolo are să-mi fie mai bine... Nu o să mai simt durerea. O să fie ca atunci când patinam.
-Crezi că e bine dacă voi muri? Îl întreb într-o zi pe Lucian...
-Dragostea mea... Nici să nu îți treacă prin minte așa ceva. Doamne ferește. Am înnebuni cu toții. Și așa nu ne este bine să te știm așa. Îți dai seama că în fiecare zi aș muri câte puțin. Nu aș suporta să te pierd și pe tine. Crede-mă... Mi-e prea greu. Vreau să te am pentru totdeauna.
Am început amândoi să plângem. Apoi m-a liniștit cu un te iubesc... Și i-am zâmbit. El știa că nu vreau să mai lupt. Că mă dor toate... Dar știi cum e cu omul și speranța...Ne place să sperăm până la final.
Acum e octombrie. Vroiam sa dau la facultate? Vă dați seama că nu ma interesa nici macar 1 gram facultatea. Dar mama "știa" că mă voi face bine... și dorea să vadă că îmi ocup timpul și că mă dau piept în piept cu viața... așa că m-a înscris la Facultatea de Litere. Știa că îmi place să citesc... Vă dați seama că nu m-am dus... și nu o să mă duc. Mama mă diviniza și vroia să mă știe bine. Tata, am realizat că mă iubește prea mult... si că din cauza mea... muncește să-mi pot face chimioterapiile la timp... și am încetat să-l mai judec. Vedeam că acum se înțelege cu mama... Și totul era în regulă, cu excepția mea. :)
Nu știu dacă am să mă sting ori dacă am să trăiesc. Cert este că viața continuă mereu să ne surprindă. Să aveam încredere în noi și să luptăm. Eu încetez să mai lupt pentru că mă prea doare. Eu nu mai sunt Alexandrina. Zile frumoase vă doresc. Ale mele vor fi cu siguranță.